Bucurestiul este un oras urit, dezarticulat si dizarmonic. In ultimele decenii si-a pierdut organicitatea. Nu are locuri realmente de clasa. Ii lipsesc spatiile publice, unde sa ai chef sa te plimbi de unul singur, pentru placerea ta, sau sa vii cu familia sa casti ochii la vitrine, sa zabovesti intr-o cafenea, pe un trotuar de unde pur si simplu sa privesti trecatorii, metamorfozele luminii pe ziduri. Bucurestiul asa cum s-a dezvoltat a avut „voluptatea“ de a distruge, aproape la fiecare generatie, ceea ce au facut precedentele. Casele scoase la vinzare in secolele trecute, in anunturile date la gazeta, apareau intii ca pivnite, si abia apoi erau insirate acareturile de la suprafata. Pivnitele erau importante pentru ca acolo puteai ascunde avutul cind venea turcul, austriacul, sau rusul sau lua foc mahalaua.

Cutremurele, inundatiile, incendiile au facut restul, au intregit lucrarea incapatinata a omului, autohton sau venit din alte zari. Prin anii ’80, ma plimbam prin orasul vechi in pregatirea unui roman care isi consuma intriga in partea veche a orasului (Poveste de iarna) – era un fel de fresca a dezastrelor lumii romanesti din ultimii trei sute de ani… Recunoasterea locurilor era asadar esentiala. Eram la concurenta cu buldozerele lui Ceausescu, care devastau zi si noapte, cu harnicie inimaginabila. Ma duceam dimineata intr-un loc sau altul si vedeam o intindere de caramida pisata, acolo unde ieri vazusem citeva case, o biserica… Numai si pentru distrugerea Bucurestiului vechi Ceausescu merita sa fie impuscat. Un alt motiv ar fi cadoul pe care ni l-a facut, Casa Poporului: asta l-a faraonizat pe dictator si ne-a instrainat orasul pentru eternitate.

Ce a scapat de demolarile anilor ’80, am continuat sa distrugem noi, prin neglijenta noastra, a societatii civile, dar si a autoritatilor, a administratiilor succesive. Lipsa noastra de ate