Cu riscul de a parea multora un nostalgic, cred ca Uniunea Scriitorilor trebuie reformata (de-adevaratelea), nu desfiintata. Spre a fi si mai putin trendy, voi spune ca inteleg furia tinerilor impotriva Uniunii ca pe o forma a nerabdarii (justificate) de a deveni membri, dar nu inteleg deloc furia (inca mai distructiva!) a unor scriitori adulti, despre care toata lumea stie ca au profitat din rasputeri de pozitiile ocupate in structurile ei.

Uniunea Scriitorilor a fost – din 1967 si pina in 1989 – o institutie prestigioasa in Romania. Spiritul ei stalinist initial – pe care il acuza tot felul de nestiutori – a disparut de mult. In plina dictatura comunista, Uniunea Scriitorilor a functionat ca un inceput de societate civila. (Chiar asa; cine nu stie, sa mai citeasca inainte de a-si da cu parerea!) Oricite defecte constitutive ar avea institutia si oricite pacate vor fi avut conducatorii ei, Uniunea a fost – si ar putea sa ramina – un centru de legitimitate si reprezentativitate pentru activitatea literara autohtona. Centralismul de care o acuza unii a fost si el depasit intr-o oarecare masura prin autonomia acordata asociatiilor provinciale (cu consecinte nu numai pozitive, din pacate, printre cele negative fiind si incurajarea multor persoane dotate mai mult cu bani decit cu talent).

O problema esentiala o reprezinta criteriile de primire si respectarea lor. Este oare normal sa fie suficienta publicarea a doua, trei carti sau trebuie sa tinem seama si de valoarea lor? Ce vrem sa fie Uniunea noastra, o uniune de creatori sau un sindicat? Ce raporturi stabilim intre democratie si meritocratie? Cum asiguram independenta politica reala a Uniunii Scriitorilor? Si cum vom putea obtine – in aceste conditii – un sprijin din partea guvernantilor? Cum vom putea pastra multitudinea de reviste care dau vizibilitate Uniunii, asigura o anume reproductie cultur