In intersectia precedenta, scrisa la Ierusalim, am mentionat un scriitor israelian mai putin cunoscut, care, prin evolutia sa politica, l-ar putea interesa – cred – pe cititorul din Romania. Moshe Shamir a strabatut, de-a lungul unei vieti de mai bine de optzeci de ani, drumul de la o stinga socialista, cu puternice accente marxiste, la o dreapta nationalista putin inclinata sa faca compromisuri. Faptul nu este, desigur, fara precedent in timpurile moderne; il regasim in Romania (de pilda, la unii reprezentanti ai „generatiei ’27“), asa cum putem gasi exemple – in secolul al XX-lea – in mai toate tarile europene.

Ceea ce mi se parea interesant in cazul lui Shamir este faptul ca trecerea lui dintr-o tabara in alta a fost cauzata de confruntarea sa cu un concept-idee care, in Europa, este identificat de la bun inceput cu dreapta; acela al specificului national. Fiind internationaliste prin definitie, ideologiile de stinga nu sint preocupate de specificul national, oricum ar fi el definit.

Pentru evreii laici, modernitatea punea o problema foarte dificila: in absenta auto-definirii in termeni religiosi, cum pot ei ramine evrei in virtutea unui criteriu „intern“? Antisemitismul – criteriu „extern“ – a fost foarte eficace in mentinerea unor bariere sociale si politice, care, la rindul lor, au fortat o separare de mediul inconjurator.

Dar pentru un intelectual sau un scriitor, solutia „negativa“ nu era acceptabila, nici din punct de vedere moral si nici (sau mai cu seama) din punct de vedere teoretic-filozofic. Solutia a fost gasita in interferenta dintre sionismul cultural al lui Ahad Haam si cel politic al lui Herzl. In ambele cazuri, evreul se definea printr-o specificitate laica. Imperativele transcendentalului religios erau inlocuite cu un imanent ancorat in valori culturale si politice absolute, care puteau astfel sa-i confere autor