Ironia soartei
Intr-un volum dedicat memoriei profesorului clujean Mircea Zaciu ("Intoarcerea invinsului"), fostii studenti, acum ei insisi persoane cunoscute, publica, alaturi de amintiri, si o seama de epistole primite de la cel disparut. Nota comuna a scrisorilor e dezamagirea traita de autorul "Lancii lui Ahile" dupa ‘90, cand tocmai apropiatii s-au priceput sa-i amarasca zilele, "ajutandu-l" sa plece scarbit de la catedra pe care o slujise o viata. Spre deosebire de recunostinta, dintotdeauna o "rara avis", ingratitudinea face parte dintre obisnuintele purtarii omenesti, incat e aproape de mirare ca un intelectual cu lecturile si experienta lui Mircea Zaciu mai avea ingenuitatea de a se astepta la altceva. Desi, recunosc, una e ingratitudinea descrisa in carti ori aflata din relatarile prietenilor si cunoscutilor, care trezeste in noi cel mult o indignare principiala, insa lipsita – ca tot ce nu ne priveste nemijlocit – de consecinte imediate, si alta e ingratitudinea simtita pe propria piele, capabila nu doar sa ne tulbure echilibrul sufletesc, dar cateodata sa ni-l strice definitiv. Ceea ce i s-a intamplat lui Mircea Zaciu tine de domeniul exceptionalului numai din perspectiva stricta a profesorului clujean, nepregatit, in pofida avertismentelor literaturii si ale vietii, sa primeasca raspunsuri la antipodul celor preconizate de logica si bunul simt. Cine e insa cu adevarat pregatit pentru asemenea raspunsuri? In dulcele targ al Iesilor, un alt profesor, la fel de reputat, Const. Ciopraga, a avut parte de o similara "recunostinta" din partea celor pe care-i crescuse si ocrotise, grabiti sa-l dea deoparte, la cea dintai ocazie, ca pe un obiect ce si-a pierdut valoarea de intrebuintare. Exista, totusi, o deosebire sensibila intre ingratii de pe Somes si cei de pe Bahlui: randurile celor dintai numara cateva personalitati de prima mana a
