Daca vi se intampla sa ramaneti vreodata tintuiti in fata unui tablou, fara putinta de a va desprinde in vreun fel de "povestea" cuprinsa intre ramele lui, inseamna ca acea lucrare traieste. Ca viata ei interioara se revarsa neconditionat in cupa propriei dvs. vieti.
Pentru o vreme indelungata sau pentru totdeauna.
Exista capodopere pe care le purtam cu noi pentru ca unicitatea viului ce le-a fost dat s-a topit ireversibil in fiinta noastra efemera. Asa cum exista capodopere a caror viata se stinge putin cate putin, fiindca nici ele nu sunt sortite vesniciei chiar daca sunt hranite cu iubire. Am putea spune, fara exagerare, ca a vorbi despre actul renasterii lor fara a-i aminti pe "marii anonimi" salvatori, ar fi o impietate. Cati dintre noi au insa ragazul sa-si puna intrebarea cine sunt ei, salvatorii capodoperelor spre care muzeele ne deschid portile?! Ce stare de gratie le pecetluieste destinul?!
In virtutea convingerii noastre ca pretul acestei stari de gratie este incomensurabil - sa-ti petreci sute si mii de ore intr-un laborator alaturi de Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Iser, Catargi, Ciucurencu, Baba, Tintoretto, Giordano, Rembrandt, Jan van Eyck, Rubens, El Greco, Cranach, Monet, Renoir, pentru a opri, cu toate mijloacele stiintei si tehnicilor moderne de analiza si investigatie, cu propriul talent, degradarea unei lucrari realizate de ei - am incercat sa intram in culisele meseriei de restaurator. A fost de acord sa ne dezvaluie - cu parcimonie, ce-i drept, din lipsa de timp -, pasii readucerii la lumina a unei opere amenintate, Ioan Sfrijan.
"Restaurarea a existat din toate timpurile. Operele de arta create de artisti sunt supuse unei lent proces de degradare. Prin restaurare se cauta reducerea amplorii si rapiditatii degradarii", incepe Ioan Sfrijan. "Termenul de restaurare, folosit in jumatatea de sud a Europei,
