Nichita Stanescu evocat de prozatorul Stefan Agopian. "Era imposibil sa nu-l iubesti".
Desi sunt peste doua decenii de cand s-a mutat printre zei, poezia lui Nichita e la fel de citita ca inainte, iar mareata lui umbra ii mai bantuie inca pe cei care l-au cunoscut. In memoria lor, el nu va imbatrani niciodata. Timpul nu mai are putere asupra lui. Pentru eternitate, el este Poetul: frumos, stralucitor, genial. Ce mai conteaza astazi ca ar fi implinit o caruta de ani? Fiecare aniversare adauga un inel de lumina pe cercul vietii sale, transformata in praf stelar. Prieten de vita veche al lui Nichita Stanescu, el insusi prozator de sorginte extraterestra, Stefan Agopian ii evoca prezenta din vremurile cand mai locuia pe pamant
Delicat si risipitor
- De 22 de ani, Nichita supravietuieste in litera tiparita a operei sale si intr-o legenda ce il suprapune imaginii generice a Poetului: frumos, boem, sarac, neinteles, traind abstras din cotidian, intr-o stare de gratie... De aceea, as vrea sa iesim din lumina mitului Nichita si sa vorbim despre omul care ti-a fost prieten apropiat in ultimii sai sase ani de viata. Cum v-ati cunoscut?
- L-am cunoscut la Cercul de numismatica in 1976. Eu eram numismat, iar el, pe langa Poetul Nichita, era pe atunci indragostit de monede vechi (a mai avut si alte pasiuni trecatoare pentru obiecte de colectie: ceasuri, fiare de calcat cu carbuni...). Ne-am apropiat mai mult dupa cutremurul din 1977, cand m-a vizitat ca sa-mi vada monedele. Nichita stia ca scriu, dar s-a prefacut - era un om foarte prefacut, in general - ca vorbeste doar cu un numismat, si asa am tinut-o si eu. Pana intr-o dimineata devreme, dupa o petrecere ce tinuse toata noaptea, cand m-a luat la el acasa si printre altele mi-a spus: "Bai, batrane, am impresia ca tu scrii". Stia precis ca scriu. "Adu-mi si mie ceva sa citesc." I-am dus dou