Vestea eliberarii ostaticilor e simpla si incapatoare. Patru oameni revin la viata dupa sase saptamani de singuratate in fata mortii. Singuratate? Acest cuvant e inselator. Cu el trebuie sa luptam acum. In dauna lui trebuie sa ne inarmam, rapid, cu darurile pe care ni le aduce eliberarea celor patru.
Singuri in cine stie ce beci irakian, cei patru n-au fost nici o clipa abandonati. Solidaritatea a luat doua forme. Dintre cei fara functii si putere au plecat rugaciunile si dorinta de bine. Aceasta incordare nobila si necalauzita a fost primul castig. Societatea romaneasca a aflat ceva important despre ea insasi.
Obisnuita cu zadarnicia si dezobisnuita sa lucreze impreuna, ea a reusit sa se inalte acolo unde i-a fost rareori ingaduit: dincolo de invidie si resentiment, in aerul pur al solidaritatii.
A doua straduinta pe care, de azi inainte, o putem socoti un bun castigat a trait si a lucrat, uneori inteleasa, de cele mai multe ori nesocotita, la Palatul Cotroceni. Presedintele Traian Basescu, Adriana Saftoiu si cei ce au lucrat alaturi de ei n-au renuntat. Basescu si trupa au trecut, cu siguranta, prin clipe de descurajare cumplita.
Au primit sfaturi fara numar de la invatatori liberi de raspundere si au suportat crizele de vedetism ale expertilor locali sau importati. Dar nu si-au pierdut puterea de judecata si speranta. Acesti oameni trebuie laudati. Acum si deschis. Functia si puterea nu i-au instrainat. Distanta si protectia oficiala nu i-au deprins cu indiferenta.
Lenea demnitarului fata cu nenorocirile omului de rand e una dintre regulile sfinte ale neintelegerii pe care se bazeaza viata si politica romaneasca. Aceasta regula a fost contrazisa si scoasa din uz. Exceptia inaugurata la capatul crizei ostaticilor spune ca increderea si principiile sunt valorile care ne pot tine impreuna.
Insa reusita lui Basescu
