Ulitele satelor sunt iarasi pline de larma vesela a cardurilor de rate ce-si duc bobocii la balta. Povestea hazlie a unuia dintre ei va e spusa azi de o distinsa doamna invatatoare.
Citesc cu regularitate revista de valoare pe care o realizati si mi-am propus de mult timp sa va scriu, dar abia acum reusesc. Prima rubrica pe care o citesc este "Cititorii intreaba... Cititorii raspund" (in care am gasit multe lucruri utile), apoi, cu mare nerabdare, rubrica "Din lumea necuvantatoarelor".
Mi-s dragi animalele si de aceea m-am decis sa va povestesc o intamplare cat se poate de adevarata, despre o ratusca cu un comportament cat se poate de deosebit. Povestea incepe cu aparitia unei clocitori in apartamentul nostru de bloc. La inceput, am privit-o cu suspiciune, stiind ca va consuma mult curent electric. Dar cand a scos, ca o adevarata closca, 70 de pui de gaina, mi-a castigat simpatia. Am "mosit" cele 70 de ghemotoace aurii, apoi, dupa ce "s-au zburat", au luat drumul satului in care locuiesc bunicii. Clocitoarea a luat in grija o noua serie de oua, de data aceasta - de rata. Stiind ca sunt lesesti, ne asteptam cu totii sa ciocneasca dupa 35 de zile. Dar iata ca, intre toate ouale cu banut, s-a nimerit si unul de rata obisnuita. Asa ca ne-am pomenit cu o ratusca mai devreme de termen. De cum a iesit din gaoace, a inceput sa faca o galagie cumplita. Probabil ca se simtea singura si speriata printre atatea zeci de oua cufundate in tacere perfecta si puse pe munca, pentru a construi vieti noi. Sau poate ca voia sa ne anunte ca a venit pe lume si solicita intreaga noastra atentie.
Cum am facut cu toti puii, am pus-o si pe ea intr-o caciula de blana veche, a tatii. Dar n-a fost chip sa stea acolo. Piuia grozav si iesea pe data. Se tinea dupa noi prin casa si tipa ascutit, pana o luam in brate, ca pe un copil. Asa ca a primit numele de Ciripel.
Singur
