Gelu Ionescu apartine unei generatii stralucite de intelectuali al caror exil a insemnat o pierdere pentru universitatile romanesti si pentru climatul cultural romanesc in general. Daca nu ar fi sa-i amintesc din aceeasi generatie decat pe Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Sanda Golopentia, Sorin Alexandrescu, Ion Vianu, si tot ar fi suficient pentru a argumenta aceasta afirmatie. Ei si-au implinit destinul intre timp prin alte parti, afirmandu-si valoarea si castigandu-si sau reconfirmandu-si notorietatea. Revenirea lor in constiinta publica romaneasca cu carti mai vechi reeditate si revazute (cum e cea de fata), cu memorii sau carti noi a fost in general bine receptata de critica si este, cred, benefica pentru memoria noastra culturala, pentru reanimarea dialogului de idei si as spune pentru a rotunji chiar imaginea generatiei in sine, azi, la ora in care redefinirea canoanelor este atat de intens preocupanta. Apartin aceleiasi familii de intelectuali Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Livius Ciocarlie, Eugen Negrici, Ion Pop, Al. Calinescu, Mircea Martin, ca sa nu-i amintesc decat pe cativa dintre ei si sa ma limitez la sfera criticii si istoriei literare. Poate ca in locul criteriului generational termenul de "familie spirituala" ar fi mai potrivit, pentru a defini tipuri de practici intelectuale si de discurs critic ce se pot subsuma unor caracteristici cum a fi, in cazul de fata, eruditia, talentul, energia creatoare, o anume eleganta a stilului (nu doar literar).

In ce priveste cartea lui Gelu Ionescu, sunt mai multe planurile in care ea se construieste si se poate discuta, ele completandu-se unul pe altul intr-o armonizare discreta, care face lectura deopotriva placuta si interesanta.

Unul e cel al unei teorii a traducerii, expuse mai ales in prefata. In aceasta privinta autorul e un optimist, el demonteaza cu argumente convingatoare cliseul