Un imens oftat de usurare se va fi auzit deasupra Romaniei in dupa-amiaza zilei de duminica, 22 mai. Oamenii de buna-credinta ai acestei tari se bucurau de eliberarea celor trei jurnalisti, Marie Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Eduard Ovidiu Ohanesian, si a calauzei lor Mohammad Munaf din mainile rapitorilor care i-au retinut timp de 55 de zile in Irak. Nimeni nu se astepta atat de curand la o veste buna, mai ales dupa ce vineri la televiziunea publica presedintele Traian Basescu ne avertizase ca orice deznodamant era posibil, inclusiv unul tragic. Cu chipurile destinse si stralucitoare de bucurie, membrii familiilor celor patru ostatici s-au perindat pe ecranele televiziunilor. Toti uitasera incrancenarea cu care, doar cu cateva zile in urma, ii reprosau presedintelui lipsa vestilor de la cei dragi.

Mai putin relaxati decat familiile si decat restul populatiei au fost insa acei comentatori si politicieni care transformasera criza ostaticilor intr-o platforma de atac la adresa lui Traian Basescu. Era firesc: eliberarea ostaticilor nu poate fi privita altfel decat ca un succes al sefului statului, care din primul moment si-a asumat conducerea celulei de criza. Din vocile cavernoase ale celor care nu au fost in stare sa se bucure de vestea eliberarii s-a putut intelege, daca mai era nevoie, uriasa miza pe care o capatase criza ostaticilor in planul politicii interne. Vorbind la rece, un eventual esec al lui Traian Basescu l-ar fi paralizat politic si i-ar fi oprit elanul reformator. Este cumplit sa crezi ca pot exista oameni care fac astfel de calcule, dar ne putem permite oare sa excludem aceasta varianta, in tara in care, in decembrie 1989, mai bine de o mie de oameni au fost ucisi in imprejurari neelucidate doar pentru a legitima acele forte politice care au preluat puterea?

Lasand la o parte speculatiile, putem afirma ca odiseea jurnalistilor rapiti