Pe parcursul tranzitiei romanesti, s-a desfasurat cel mai trist dintre fenomenele postcomuniste si poate cel mai compromitator, intrucat a ajuns sa fie asociat cu economia de piata in sine: imbogatirea unei paturi clientelare, la limita legii sau prin incalcarea legii, si intr-o viteza ametitoare, acut sfidatoare la adresa paturilor largi ale populatiei. Dincolo de absenta obiectiva a unor legi de protejare impotriva acestui fenomen, implicand masive devalizari ale avutului public, si dincolo de atitudinea complice a unor reprezentanti ai organelor de control, de ordine si de justitie fata de asemenea manifestari, chiar in cadrul legal existent, baza obiectiva - "fizica", pentru a spune asa - a fenomenului a constituit-o excedentul masiv al cererii fata de oferta pe piata. Toate guvernele postdecembriste au practicat, in esenta, aceeasi politica de mentinere a cererii peste oferta pe piata.
Echipa Iliescu-Roman, care a pornit reforma postdecembrista, a urmarit nu combaterea - necesara combatere - a excedentului de cerere in expresie monetara fata de oferta pe piata, mostenit de pe vremea comunismului, ci tocmai mentinerea acestuia prin liberalizari partiale si in trepte ale preturilor si prin inimaginabile convertiri directe in cresteri de salarii ale fostelor alocatii pentru investitii. Nu intamplator, in loc ca inflatia sa loveasca o data si apoi preturile sa se linisteasca, aceasta a apasat economia ani si ani, inclusiv in prezent trebuind sa se infrunte inca dezechilibrele dintre cerere si oferta pe piata. Practic, toate guvernele care au urmat au promovat in esenta aceeasi politica de mentinere a cererii peste oferta, care i-a avantajat pe importatori, un rol substantial jucandu-l, ani si ani, supraevaluarea leului prin tinerea artificiala in chinga a cursului acestuia.
Ramane o tulburatoare intrebare daca s-a procedat asa din greseala sau, cum
