E un vechi loc comun ca detinerea puterii zapaceste, innebuneste, altereaza firea majoritatii oamenilor care au - se spune - norocul sa o posede. Din amabili devin trufasi, din simpli devin brusc ceremoniosi; isi uita prietenii despre care cred ca nu le mai pot fi de folos, ajung prieteni cu cine nu le va fi niciodata de folos. De fapt, nu mai au prieteni, ci fie adversari, fie rivali, fie supusi. Oricum ar fi, se lasa lingusiti si nu mai deosebesc prefacatoria de sinceritate. Cel mai rau este ca, in urma unei transformari mai lente, dar alteori extrem de rapide, ei, oameni destepti inainte, isi pierd discernamantul: se identifica cu demnitatea pe care o poseda, cu institutia pe care o conduc in asemenea masura incat nu mai concep ca demnitatea, institutia, tara, ba chiar universul in ansamblul sau ar mai putea functiona satisfacator si in absenta lor. Omul s-a transformat in functia sa. A aparut o fiinta noua: omul-functie.
Lucruri cunoscute, vechi de cand lumea si pe care le reintalnim la tot pasul, chiar si in conditiile unor guvernari democrate. Iata insa ca exista si un viciu invers, poate mai putin grav in sine, dar nu lipsit de primejdii - este vorba despre lipsa vocatiei sau a vointei de a asuma unele sau altele dintre conditionarile functiei. De data aceasta, functia devine om pana la anulare si, ajunsa transparenta cu totul, se sterge. Iata o alta fiinta: functia-om. Printre demnitari, exista intotdeauna unii care uita ca sunt si ei niste simpli muritori, dar exista si altii care uita, cel putin din cand in cand, ca nu mai sunt numai niste simpli muritori. Reprezentantul ultimei categorii se doreste un om privat, chiar si atunci cand nu mai este astfel, sau se comporta ca un om privat, sau, daca vreti "ca un om liber", desi, pentru un timp, nu mai este asa ceva. Il recunoasteti in demnitarul care, de pilda, revendica pentru sine, impotriva presei
