Nascut intr-o familie protestanta, ramas de mic orfan, crescut de bunici, Ricoeur isi ia agregatia in filozofie in 1935. Este prizonier de razboi vreme de patru ani. In 1947, impreuna cu Emmanuel Mounier, fondeaza revista Esprit.
Este numit la Sorbona in 1956. Alege sa predea, in 1966, la Sorbonne Nouvelle, la Nanterre. Demisioneaza in 1969 si face un periplu academic la Louvain, Geneva, Montréal si Chicago. Anti-lacanian, este admirat de Derrida si Lévinas, fara a face insa scoala. „Omul, scrie el, inseamna bucuria da-ului in tristetea sfirsitului“. Ultima lui carte se numeste Parcours de la reconnaissance (Parcursul recunoasterii/recunostintei), Stock, 2004.
In noaptea de 19 spre 20 mai, la domiciliul sau din apropierea Parisului, s-a stins din viata Paul Ricoeur, in urma unor probleme cardiace, la virsta de 92 de ani. La mai putin de un an de la moartea lui Jacques Derrida care i-a fost de altfel coleg de seminar in 1957, la Sorbona, dispare ultimul mare intelectual francez al secolului al XX-lea. Spre deosebire insa de parintele deconstructiei, Paul Ricoeur n-a cunoscut ceea ce se numeste succes „de piata“. Gindirea lui n-a urmat logica noului, tipica modernitatii, singura care te poate fixa astazi in centrul interesului public.
- Ricoeur si 1968
Paul Ricoeur n-a inventat nimic, in gindire. Protestant (calvinist), leibnizian, kantian, bergsonian, adica exact asa cum nu trebuia sa fii pentru a cuceri mintile occidentalilor, Ricoeur a incercat, gindind, sa descopere argumente pentru a ne convinge ca omul n-a murit. Idee banala, daca nu chiar depasita. De aceea, filozofia lui pronunta eu, sine, individ, rau, biografie – niciodata n-a spus om, caci ar fi riscat excomunicarea. A fost reabilitat o data cu emergenta corectitudinii politice, ceea ce dovedeste ca, deocamdata, nimeni n-are chef sa se ocupe de opera lui cu adeva
