Sa reamintim, pentru inceput, citeva semnificatii atribuite termenului de canon. Pentru J. A. Cuddon „in mod obisnuit termenul se refera la scrierile biblice acceptate drept model in opozitie cu apocrifele. De asemenea, el poate fi aplicat scrierilor unui autor considerat ca original“. Luata ca atare, explicatia ne conduce la o situatie aporetica, canonul fiind in acelasi timp universal si particular (original). Intr-un alt dictionar, italian de asta data, canonul se bucura de trei circumscrieri – estetica, filologica si fictionala (literara). In sfirsit, in Cultural and Critical Theory, reeditat recent in Statele Unite, citim ca, la fel ca si in celelalte domenii, si in cel cultural trebuie operata departajarea intre un soft-view, si asa-numitul hard-view, acesta din urma trimitind la autoritatea de tip institutional, de obicei coercitiva1.
- Pitorescul sau ceea ce a mai ramas din frumos
Ca sa folosim limbajul imprumutat stiintelor exacte, canonul literar si, prin extrapolare, cel estetic a fost, exista si ramine ca functie de marile paradigme propuse si, respectiv, impuse de un saeculum (Tacitus) ori de o forma mentis ce precipita ca atare pe palierul duratei lungi, de obicei seculara sau chiar milenara. Astfel, paradigma metafizica de sorginte platoniciana a rezistat mai bine de un mileniu. Reformulata in crestinismul ce specifica unitatea in diversitate a medievalitatii europene, ea a fost inlocuita, odata cu Descartes, de catre cosmologia antropocentrica .
Enuntul, de pilda, ca „Platon a pus ideile in cer, Aristotel pe pamint si Ford pe roate“2 se refera la acest gen de mutatii fundamentale pe dimensiunea timpului istoric, liniar si nu pe aceea a temporalitatii mitice, circulare. Or, in interiorul acestui set normativ general, ce masoara ponderea anthropos-ului antic, medieval sau modern, apar canoanele propriu-zise, inst
