Dezbaterile in jurul problemelor de actualitate devin din ce in ce mai virulente. Tiradele violente ale lui Mircea Mihaies si reactiile, justificate, pe care le-au stirnit, discutiile din ce in mai aprinse in jurul rolului Uniunii Scriitorilor – trebuie reformata sau desfiintata institutia? – dupa ce abia se stinsesera ecourile „scandalului“ provocat de suspendarea revistei Cultura si de dezbaterea in jurul misiunii ICR-ului… Sa fie oare aceasta substanta adevarata a dezbaterii culturale, tesatura din care se intremeaza societatea civila, embrionul din care se naste si va evolua un establishment intelectual independent de puterea politica si de coruptia care ameninta mai toate domeniile vietii de zi cu zi?
Problemele discutate sint reale si importante. Opiniile sint variate si fiecare are dreptul sa si le prezinte. Pina la un anumit punct, stilul polemic este justificat; care este insa limita virulentei verbale? Si, mai cu seama, unde stabilim granitele acelui teritoriu, care ar trebui sa devina sacrosanct in aceste discutii, al libertatii si demnitatii personale? Cit de departe putem impinge generalizarile? Cred ca doua criterii simple pot fi invocate in acest context: decenta si eficacitatea retoricii. Atacul „la persoana“ in locul celui „la obiect“ este indecent. O retorica inflamata, plina de invective, devine – foarte repede – ineficienta. Acestea sint argumente practice in primul rind; dar, intr-un anumit sens, si morale.
„Nimic nou sub soare“, spunea Ecleziastul. De multe ori asa este, dar absenta noului, iesirea din cercul vicios, nu sint o fatalitate. Eroarea pe care o repetam cu incapatinare este aceea de a sterge cu buretele de fiecare data ceea ce sta inscris in cartile istoriei si de a o lua de la inceput, ca si cum nimic nu s-ar mai fi intimplat. Un fel de complex sisific, autoimpus. Marea noastra deficienta este amnezia volunt
