De cîteva zile mi-e foarte dor de o prietenă. De fapt, nu mi-e chiar prietenă şi atunci probabil că nici nu mi-e foarte dor de ea, să zicem doar că mi-ar plăcea să ne mai vedem. Orele mele de loisir s-au redus însă dramatic în ultimul timp: vreo două luni mi-au lipsit cu desăvîrşire şi abia de la începutul lui mai am început să-mi reiau în stăpînire după-amiezele de sîmbătă şi dimineţile de duminică. Îmi închipui că desenul unei vieţi personale reduse la şase ore pe săptămînă pare o sminteală fără seamăn pentru încă mulţi români, dar cred că, din păcate, sînt destui şi dintre aceia care ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Prietena mea, care nu mi-e totuşi chiar prietenă, nu e dintre aceştia. Mi-ar plăcea şi mie să ştiu ce face în tot timpul liber pe care-l are la dispoziţie, dar trebuie să mă resemnez ştiind că nu voi avea foarte curînd răgazul să aflu. În ultima vreme mi-am transformat prietenii vechi în item-uri de agendă. Le atribui priorităţi şi le aştept numele să apară clipind pe ecranul organiser-ului: e semn că nu i-am mai văzut de chiar foarte mult timp. Discuţiile urgente cu ei iau forma succesiunii de SMS-uri şi mă gîndesc serios să le scanez pozele pentru ca, atunci cînd le voi vedea feţele pe ecranul telefonului mobil, să mă încerce mustrări de conştiinţă mai serioase înainte de a apăsa tasta "Ignore". Prietena despre care vorbesc şi care nu mi-e, de fapt, prietenă, e o cunoştinţă de dată recentă. Ne ştim de cîteva luni bune, dar cred că ne-am văzut, în total, cam cîte seri aduni într-o săptămînă. Spuneam că n-are cum să-mi fie cu adevărat dor de ea pentru că n-am de unde

să iau amintirile care să dea substanţă acestui dor. Reţin imaginea a două conversaţii purtate în tête-à-tête la propriu, dar eram prea obosit ca să-mi mai aduc aminte despre ce am discutat. Şi mai am încă umorul să nu-mi închipui că o prietenie se construieşte între două c