Francofonia pare să n-o ducă prea bine. Dintr-o competiţie, niciodată recunoscută oficial, cu celelalte limbi de mare circulaţie internaţională, francofonia nu iese foarte onorabil, cel puţin în ţările din estul Europei. Anii din urmă au marcat un regres al prezenţei limbii franceze în şcoli, în universităţi, în mediile culturale, ca să nu mai vorbim de mediile de afaceri. Pentru cei care nu o vorbesc, franceza pare o limbă pretenţioasă, chiar sofisticată, în vreme ce pentru mulţi dintre aceia care au învăţat-o în şcoală ea devine tot mai inutilă, în raport cu o engleză aflată la îndemîna tuturor, ba chiar cu o germană pe care, din snobism sau din real interes, părinţii o impun copiilor sau şcolile o propun părinţilor ca o a doua limbă străină. Există o parte de adevăr în acest regres al francofoniei, şi el trebuie căutat deopotrivă înăuntrul şi în afara ei: înăuntru, pentru că politica de promovare a limbii franceze nu a fost mereu coerentă şi cu rezultate previzibile ori vizibile. Ea a urmat mult prea îndeaproape capricioasa politică a statului francez, ale cărei interese geostrategice, politici bugetare şi culturale s-au modificat de la un mandat la altul. Apoi, pentru că această politică de promovare lingvistică a mizat excesiv pe o tradiţie şi pe o imagine a acestei tradiţii a căror eficacitate se dovedeşte azi limitată: faptul că tinerii noştri învăţau la Paris să lege nodul la cravată pentru a face apoi revoluţia sau că au adus Parisul însuşi în miniatură la Bucureşti nu sînt argumente suficiente pentru o generaţie tînără de părinţi şi mai ales pentru copiii lor, care au pierdut şi legăturile cu, dar şi sensibilitatea pentru o elită francofonă, precum aceea care a mai existat în România în perioada interbelică. Reprezentanţii oficiali ai francofoniei, reprezentanţi politici, diplomatici, culturali, n-au găsit întotdeauna mijloacele adecvate să pătrundă