Chiar dacă nu aţi (re)văzut

Splendoarea Ambersonilor La a doua, la a treia, la a patra, la a 40-a revizionare a Ambersonilor lui Orson Welles, nu-mi schimb convingerea că cea mai puternică scenă a acestui film - în care de multe ori te întrebi dacă-i aparţine lui Welles (şi de multe ori chiar nu-i aparţine) - rămîne aceea din final, aceea de după finalul propriu-zis cînd, încheindu-se drama şi melodrama, creatorul citeşte cu glasul lui liniştit, tandru şi viril, distribuţia. Genericul clasic a fost plasat la sfîrşit, el devine deodată o postfaţă extraordinară, care - înşiruind doar numele actorilor, operatorilor, decoratorului, ale acelor anonimi care au tras la galeră şi peste care mai totdeauna ochiul spectatorului trece alb - capătă prin glasul lui Welles caracterul unei ode perfide, nobile, de un covîrşitor orgoliu, înălţată în cinstea Filmului, Artei, Demiurgului ei, indiferentă la tot ce s-a petrecut pînă atunci, bun sau rău, urît sau frumos. "Acest film a fost realizat de mine. Numele meu e Orson Welles" - aşa se încheie filmul acesta a cărui realizare a fost cu mult mai dramatică şi mai dureroasă decît viaţa de pe pînză, a cărui poveste simplă şi crudă a fost mult mai crudă şi mai nedemnă decît cruzimile şi umilinţele prin care trec personajele fictive de pe ecran. Orgoliul familiei Amberson e minor faţă de brutalitatea cu care a fost masacrat orgoliul unui artist al cărui nume e Orson Welles. Merită să se ştie că acest film a fost produs în '42, după genialul Cetăţean Kane cu a sa cădere lamentabilă în comerţ şi la critică, născătoare totuşi a acelor cuvinte cu care s-a aprins mai aprig vîlvătaia rugului: "Un singur Orson Welles e suficient. Doi ar duce fără îndoială la sfîrşitul unei civilizaţii. Zece mii ar face să explodeze societatea, ca o bombă". Ce avea de făcut artistul în faţa acestui blestem, a acestui ordin de punere sub urmărire - care