Scriu pe bani. Mi-a fost greu să pun cuvintele astea pe ecran. E o mărturisire pe care n-o s-o auzi cu una, cu două, din partea unui jurnalist. Toţi avem însă un obicei bizar: odată pe lună trecem pe la casierie. Acolo un reprezentant al capitalului ne dă un plic alb. Îl luăm. Şi toţi ştim ce e înăuntru: valori morale mici şi puteri de cumpărare (relativ) mari. După priceperea fiecăruia într-ale negocierii şi, oarecum, opinia publicului c-ar merita. Nu e nimic imoral în asta - se numeşte salariu. Şi totuşi, părerea noastră despre noi rămîne îngheţată la epoca de voluntariat a lui 1990: scriem din raţiuni mai înalte decît banii. Potrivit acestei scheme naive, scriem să schimbăm lumea, nu mobila. Să mutăm munţii din loc, nu maşina din magazin în faţa casei. Să îndreptăm nedreptăţile, nu să ne îndreptăm spinarea încovoiată pe plaja de la Miami. Într-un cuvînt, scriem pentru ceilalţi, nu pentru noi. Ceilalţi? Să fim serioşi: poporul invocat în textele noastre e de fapt o combinaţie de date demografice: procent urban, rural, venituri, educaţie, obiceiuri de consum. Norodul acela, unic şi indivizibil, doamnelor şi domnilor, nu mai există decît în cărţile de istorie (proaste, dar avizate de MEC) şi cele de bucate (cu mult colesterol). Naţiunea e o sumă de interese niciodată convergente: angajaţii nu vor să plătească taxe, în vreme ce profesorii aşteaptă degeaba salariile mărite. Patronii vor să poată da oamenii afară mai uşor, în vreme ce lucrătorii ar face din asta o crimă, de s-ar putea. Mai rău: naţia, noţiune eterică definită de suma valorilor comune, e înspăimîntător de greu de iubit. Manele, Andreea Marin, mămăligă şi sarmale: ce te faci cu un astfel de buletin de identitate? Unde să-l scoţi şi să-l fluturi ca pe o batistă? În ce gară a rebranding-ului de naţiune? La plecarea cărui dracu'tren? Aşa că vă spun sincer: scriu pe bani. Sau contra plată - la Dilema v