În amintirea profesorului Vito Grasso,

fost director al Institutului Italian de Cultură "Economia italiană merge mai prost decît alte economii europene, pentru că e prea multă birocraţie", constată oamenii de afaceri. "Autostrăzile noastre sînt mai proaste decît cele din alte ţări europene", spun automobiliştii italieni. "Sistemul nostru de sănătate este mai prost organizat decît în Austria sau în Germania", afirmă cetăţenii. "N-avem o politică externă dinamică, asemenea altor ţări europene; Italia trebuie să-şi găsească locul în Europa şi în lume", apreciază unii analişti. "Italia este codaşă în aplicarea normelor şi recomandărilor UE", avertizează, din cînd în cînd, cîte un birocrat de la Bruxelles. Exemplele ar putea continua şi, în conversaţiile de tot felul cu italienii, comparaţia defavorabilă cu "Europa" revine aproape obsesiv. Şi nu numai în conversaţii. Dacă ceva şchioapătă, jurnaliştii scot repede la iveală o retorică pe care, în România, o folosim zilnic: "cînd o să intrăm şi noi cu adevărat în Europa?". La început am fost surprins să constat asemenea "complexe" la cetăţenii unei ţări care este, de la început, în Europa, în G 8, în NATO, în OCDE şi în tot ceea ce pentru noi, locuitorii fostului lagăr socialist, seamănă cu raiul pe pămînt. Surprinderea nu mi-a trecut nici cînd prietenii mei italieni m-au avertizat: "nouă ne place să ne lamentăm, nu ne lua în serios, de fapt ne merge mai bine decît o spunem". Întotdeauna mi s-a părut că expresia caragialiană "de la binele ţării atîrnă binele nostru" este valabilă, pentru felul de a gîndi al italienilor, exact în forma ei răsturnată: "de la binele fiecăruia dintre noi atîrnă binele ţării". Într-o clasificare după criteriul "individualism vs colectivism" realizată la începutul anilor '80 de Geert Hofstede şi devenită de-acum clasică, Italia este plasată pe locul 4 la "culturi individualiste". Proba