Mijloc de lună mai la Bucureşti, anul acesta. O zi frumoasă rău: însorit şi nu foarte cald, vînt cît să adie bretoanele şi, pe marile bulevarde, verde cît să zici că Bucureştiul e un oraş în care se poate trăi - idee care, după cum se ştie, dispare în fiecare an spre sfîrşitul lui iulie şi reapare, din vagi dubii, pe la începutul lui aprilie următor. Să fi fost aproape de ora 17; pe Calea Victoriei, maşini una după alta, bară-n bară, într-un alai de oameni la volan ce merg spre casă resemnaţi deja că nu o pot face mai repede de-atît. În piaţa dintre Palatul Regal şi Senat o macara se înalţă cutezătoare spre cer, în contrast cu lentoarea vehiculelor de la bază; puţin la stînga cum te uiţi la statuia lui Maniu se lucrează la un alt monument, nu se ştie ce va fi, dar deja există două convingeri ferme: unii care spun că va fi ceva inovator şi alţii care zic că, după cum a-nceput, va fi o nouă aiureală. În dreptul Bisericii Kretzulescu, spre Dîmboviţa, este prins în lenta mişcare un autocar dintr-acestea moderne, înalte şi pictate în tot soiul de culori. În interior, ceva turişti străini care se uită spre fostul Comitet Central, spre actualul Muzeu de Artă, spre fosta şi actuala Bibliotecă Universitară. Chiar în dreptul meu - ea sus, în maşină, eu jos, afară - văd, timp de treizeci de secunde, o doamnă bine de tot, sămînţă latină, aranjată, zîmbind şi vorbind colegilor de excursie. Sub umărul gol, prin geam se întrezăreşte, pînă acolo unde începe rochia de vară, o bucăţică de carne albă şi cam lăsată - ceva ce (ni) se întîmplă tuturor celor cu bătaie spre 50. Ce contează, e luna mai şi să ne dorim ca această doamnă, care va fi fost trăsnet la vremea ei, să mai prindă multe luni mai de-acum înainte. Ei bine, şi-n această amiază paşnică am trăit ceva chinuitor. În curtea Palatului Regal, chiar la primul colţ al clădirii - lîngă poarta din stînga, cum te uiţi la palat