Sînt la modă vechiturile. De la o vreme încoace, spaţiul public românesc recuperează cu sîrg imagini şi simboluri ale Epocii de Aur. Buletine de ştiri şi emisiuni de divertisment, torţionari nepedepsiţi şi vedete autentice, filme şi şlagăre din era comunistă revin sau apar pentru prima oară în ochii şi urechile românilor. Exploatate comercial, tabloul dominator al Dictatorului şi prezenţa terifiantă a Securităţii au coborît în grotesc şi derizoriu, oferindu-le creativilor din agenţii un bun pretext pentru realizarea cîtorva spoturi publicitare. Vorba lui Tata Marx: românimea se desparte de trecut rîzînd. Sau, mă rog, dansînd, cîntînd, vînzînd şi cumpărînd... Fenomenul îşi poate găsi, desigur, explicaţii diverse şi complexe. Una dintre ele, ceva mai simplă şi cumva mai psihologică, s-a degajat aproape spontan. Eram la o masă între prieteni, normal. După nişte ore de stat şi consumat, am căzut de acord că apetitul pentru istori(sir)ile din comunism devine propriu tuturor generaţiilor de români. Dar din motive diferite. Maturii şi vîrstnicii revizitează trecutul pe urmele unui banc ("Parcă era şi bine pe vremea lui Ceauşescu... Ce tineri eram!"), în timp ce tinerii şi foarte tinerii coboară spre vremurile apuse din curiozitate şi/sau dorinţă de legitimare ("Oare ce făceau mama şi tata cînd eu abia mă năşteam?"). Unii, supravieţuitorii, se gîndesc la ţara dispărută ca nişte emigranţi în propriul lor viitor postcomunist; pe cînd ceilalţi, generaţia următoare, se întorc spre ţara ceauşistă a părinţilor lor ca să-şi afle rădăcinile. Aşa s-a încheiat discuţia noastră între prieteni. O discuţie ca toate discuţiile la masă. Dar dezbaterea şi reflecţia asupra trecutului nostru din ultimii 45+15 ani de-abia acum încep - cu mare întîrziere, cum se întîmplă pe la noi, dar deloc inutil. După atîtea

reluări ale filmelor cu comisarul Miclovan şi cu Brigada Diverse, după