Cititorul cultivat stie in linii mari ca JUrgen Habermas (n. 1929) este de mai multe decenii figura cea mai "venerata" a filozofiei germane. Continuator al "scolii neo-marxiste de la Frankfurt", Cititorul cultivat stie in linii mari ca JUrgen Habermas (n. 1929) este de mai multe decenii figura cea mai "venerata" a filozofiei germane. Continuator al "scolii neo-marxiste de la Frankfurt", Habermas a stiut sa modernizeze principiile acesteia, sa preia elemente relevante din teoriile comunicative mai recente si mai ales, prin abile aplicatii practice, sa se erijeze in autoritate moral-politica a Germaniei post-belice, in judecator al constitutionalismului democratic, progresist, internationalist si laic. Cu atit mai surprinzatoare au fost citeva iesiri ale sale din ultimii ani in care incepea sa comenteze un eventual rol al dimensiunii religioase in societatea contemporana schitata de el, inclusiv raportul intre toleranta si atitudini religioase, subiect dintre cele mai spinoase si mai delicate, sa nu spunem chiar jenante, pentru mintile paturii hegemonice din subreda constructie europeana. (Merita spus totusi ca un numar de alte autoritati ideologice virstnice europene, cum ar fi printre altii italianul Norbert Bobbio sau francezul Jacques Derrida, amindoi decedati recent, au cautat cu inca mai multa sirguinta sa stabileasca, daca nu altceva, limbajuri comune cu sfera religiosului.) La Habermas au fost doua momente care au stirnit o anume vilva. Primul a fost cuvintarea sa din 2001, la Frankfurt, cu ocazia decernarii premiului pentru pace al cartii germane. Atunci Habermas, probabil pentru intiia oara de la "intronarea" sa drept jude suveran al corectitudinii politice germane/europene, a dezvaluit o atitudine ceva mai flexibila decit vadise in trecut. Concret, el a cerut ca spatiul public sa faca loc pentru discursul religios, cerere careia politicienii eurocrati