Germania a fost poreclită de unele spirite autohtone mai sagace "Die Angstrepublik" - republica fricii. Şi într-adevăr, trecînd în revistă temerile care au bîntuit în ultima vreme republica federală, se poate constata că ele au fost surprinzător de numeroase, dar preponderent de natură ecologică, economică şi socială, mai puţin politică. Au existat în acest repertoriu al anxietăţii şi cîteva "fobii" derizorii, aproape ridicole prin proporţiile naţionale pe care le-au luat: teama de vidul de ozon, de căpuşe, de microparticulele de praf. Teama de globalizare, în schimb, este o temă cu variaţiuni şi cu foarte mulţi "bemoli"; ea se cere serios luată în seamă de responsabilii politici, tocmai fiindcă formele ei resentimentare de expresie pot periclita însuşi procesul integrării europene. De pildă: NU-ul pe care francezii l-ar putea spune Constituţiei Europene, în ciuda DA-ului majoritar şi încurajator cu care Camera Inferioară a Parlamentului german a votat acelaşi document. Există, ce-i drept, o anume "saturaţie de Europa", o teamă de pierderea, printr-o extindere nelimitată, a victoriilor şi avantajelor dobîndite de locuitorii vechilor state membre de-a lungul a peste cinci decenii. Dacă această teamă latentă nu ar exista, Frankfurter Rundschau nu s-ar fi referit la un sentiment general al cetăţenilor de a fi expuşi fără apărare unei lumi globalizate şi lipsite de frontiere, Welt am Sonntag nu ar fi întrevăzut şi o teamă generală faţă de superstatul Uniunea Europeană, Die Zeit nu ar fi constatat că Europa începe să ne enerveze, iar Der Spiegel nu ar fi înregistrat că guvernaţii nu se mai lasă amăgiţi de predicile de duminică ale politicienilor, că le cer acestora imperativ să ţină cont de temerile lor reale. Şi care ar fi acestea? Principala - deocamdată - este teama faţă de muncitorii străini care, sosind din proaspetele ţări membre ale Uniunii, sau din cele în