Textele antice sînt scrise pe rulouri, desfăşurate pe măsură ce sînt parcurse, rostite cu voce tare, cuvintele şi frazele neseparate de vreun spaţiu. Singuri cîţiva mari practicieni ai lecturii au darul să parcurgă doar cu privirea, rapid, textul. Astfel este sfîntul Ambrosie al Milanului, pe care Augustin tînăr îl surprinde, aşa cum îşi va aminti în Confesiuni: Dacă citea - scrie Augustin - ochii-i alergau pe pagina al cărei sens îl pătrundea; dar vocea-i şi limba se odihneau; adesea, cînd mă găseam acolo - căci nimeni nu te oprea să intri - îl vedeam citind mut, niciodată altfel. Poate că evita lectura cu voce tare, de teama ca un ascultător atent şi captivat să nu-l oblige, din pricina vreunui pasaj obscur, să discute aceste probleme, făcîndu-l să piardă timpul pe care l-ar fi putut consacra citirii altor cărţi. Apoi, necesitatea de a-şi menaja vocea, care se spărgea adesea, îl făcea să citească tăcut. Oricare i-ar fi fost motivul ascuns, nu putea fi decît bun la un om de felul lui. Ambrosie e o excepţie; lectura antică, pentru majoritatea practicanţilor, seamănă cu dezlegarea unui rebus, un joc ce constă în a recunoaşte cuvintele şi sensurile lor în fluviul neîntrerupt al literelor şi frazelor. Viaţa interioară a omului antic e mai rudimentară ca a noastră. Exercitarea culturii este colectivă, comunitară. Lectura nu e încă acel "viciu nepedepsit ", solitar, despre care vorbea un modern (Valéry-Larbaud); e mai ales publică, deseori declamatorie. Cîteodată e schiţa acţiunii pe care o descrie, aşa cum un plan de luptă e deja începutul războiului. Creştinismul descoperă Codexul, legarea la un loc a unor foi separate. Un text poate fi acum răsfoit, revenirile, opririle, lectura intermitentă, pe sărite, devin posibile. Aproprierea cuvîntului citit e legată de bunul plac individual. Creştinul, adept al vieţii interioare, trebuie să rezerve meditaţiei solitare o a