Pentru al doilea an consecutiv am dat studenţilor, la penultima sau la ultima oră de curs, un "Chestionar pentru evaluarea activităţii personalului didactic". Documentul ne-a fost furnizat de secretariatul facultăţii şi nu e, presupun, o exclusivitate a universităţii ieşene. Ni s-a explicat, de altfel, că e vorba de o practică obişnuită în universităţile americane şi care tinde să se impună şi în Europa occidentală. Procedura face parte din setul de măsuri ce vizează reforma învăţămîntului superior şi e totodată un semn al democratizării lui. O democratizare relativă pentru că fişele de evaluare sînt predate de studenţi, fără semnătură. "Votul" e, aşadar, secret, dar se induce ideea că, dacă s-ar fi jucat cu cărţile - şi cu numele - pe faţă, un verdict negativ ar fi putut provoca represalii din partea profesorului. E uşor a exprima rezerve faţă de eficienţa unei asemenea operaţiuni. Mai întîi, fiindcă persistă printre studenţi mentalitatea şcolărească după care profesorul "rău" e profesorul sever, iar profesorul "bun" e cel care dă note mari. Nici de cealaltă parte lucrurile nu stau mai bine, pentru că multe cadre didactice atrag studenţii la cursurile opţionale, creîndu-şi o reputaţie de examinatori generoşi. Se creează apoi, în mod prea apăsat, ideea că învăţămîntul superior se conduce după principiul "clientul nostru, stăpînul nostru". Scăderea nivelului, în fine, fenomen devenit cronic (şi nu numai la noi), ridică semne de întrebare asupra pertinenţei răspunsurilor unor "subiecţi" care n-au trecut încă de abc-ul culturii. Să vedem însă în ce constau întrebările care le sînt adresate studenţilor (şi cărora ei le răspund cu note de la 1 la 5, de la "frustrant" la "excelent"). Un prim set atinge chestiuni de bun-simţ: dacă profesorul este punctual şi dacă valorifică timpul în întregime, dacă expunerea e sistematică, iar explicaţiile sînt clare, dacă predă cu