În ultima săptămînă, fotografiile lui Saddam Hussein spălîndu-şi rufăria de corp au fost mult mai discutate decît evenimentele din Valea Fergana. Uzbekistanul e departe, departe de Bucureşti şi Budapesta, dar aproape de Afganistan, unde trupele NATO sînt angajate în ceva care seamănă foarte bine cu un război, şi de Kirghizstan, unde nu de mult s-a întîmplat ceva care a semănat foarte mult cu o răscoală, înăbuşită în sînge. Aici, la noi, veştile venite de acolo sînt vătuite de distanţă şi de absenţa şirului de cunoştinţe necesare pentru înţelegerea corectă a situaţiei. Pe lume sînt ţări parcă inexistente, pînă cînd nu apar acolo sute de morţi ca urmare a unor acţiuni violente. Aşa a aflat lumea că există pe hartă oraşul Andijan, unde în a doua săptămînă a lunii mai, procesul a 23 de militanţi din mişcarea religioasă Akramia era pe cale de a se încheia cu sentinţe grele pentru cei judecaţi. Pe 12 mai, mai multe mii de manifestanţi s-au adunat în faţa tribunalului. Şoferii autobuzelor, care i-au adus acolo, au fost arestaţi. Spre miezul nopţii, o mulţime dezlănţuită a luat cu asalt cazărmile din Andijan, soldaţii nu s-au opus, răsculaţii le-au luat armele şi s-au îndreptat spre puşcărie, unde i-au eliberat pe deţinuţi. Următoarea ţintă a fost sediul administraţiei (khakimiat), ocupat, de asemenea, fără victime. Dimineaţa a fost organizată o manifestaţie, unde se cerea demisia preşedintelui Islam Karimov şi eliberarea şefului organizaţiei Akramia, condamnat la 17 ani de detenţie pentru organizarea atentatelor de la Taşkent din 1999. De data aceasta, Puterea a trecut la acţiune: manifestanţii au fost încercuiţi de blindate, s-a deschis focul. Din acest punct e aproape imposibil de restabilit un adevăr posibil de cuantificat. S-a tras în plin şi au murit oameni: bărbaţi, femei, copii. Numărul morţilor oscilează între cifra oficială, 167, şi cea avansată de insurgenţ