Camerele în care am stat în gazdă pe la munte sau prin cine ştie ce staţiune, indiferent că arătau mai bine sau mai rău, aveau un element comun: becul chior de la unica lampă existentă. Nicidecum n-ai fi putut citi la lumina acelui bec. Dacă puneai întrebări, cereai ceva mai mult, ţi se dădea un răspuns de genul "Ce, nu vedeţi la lumina asta? Nu ştiu dumneavoastră cum sînteţi obişnuiţi, dar noi ne descurcăm aşa". La hoteluri, totdeauna au existat în camere mai multe aplice şi veioze. Rar am pomenit însă să funcţioneze toate. Ba, de obicei, numai una mergea şi aceea tot cu un bec slab. Ocupanţii camerei abia dacă puteau citi şi doar pe rînd, mutîndu-şi veioza de pe o noptieră pe alta. Nu mai amintesc şi de faptul că se întrerupea lumina, cînd ţi-era lumea mai dragă. Dar nici la 15 ani după ce am scăpat de clanul întunericiţilor, lucrurile nu stau mult mai bine. Pentru mulţi ofertanţi de servicii, lumina electrică pare încă să fie un lux, iar cititul... o ocupaţie curioasă, dacă nu cumva chiar necurată. Nu numai la hoteluri sau pensiuni, ci şi în trenuri. Să încerci să aprinzi lampa de citit de deasupra scaunului, chiar şi într-un intercity, e o dovadă de naivitate. Ar trebui să ştii dinainte că nu va funcţiona şi că inutilul gest ţi-ar putea atrage şi priviri zeflemitoare din partea celorlalţi călători din compartiment. Aflu că în Republica Moldova, la o anumită oră, conductorii, care sînt ca nişte cerberi, chiar comandă călătorilor să stingă lumina. Şi se spunea odată că lumina vine de la răsărit. Noi mai ştiam şi că Timişoara, care e la apus, a fost primul oraş din Europa luminat electric (şi asta e însă o

informaţie care mai trebuie verificată). Speram totuşi că, încet, încet, toate acestea se vor schimba şi că societatea noastră are un viitor luminos . Pînă cînd am observat că aproape toate lămpile care se găsesc prin magazine în ziua de astăzi - care