Conferinţa despre lucruri importante continuă. Prietenul meu, elegant, sobru, intelectual, vorbeşte atît de bine, încît mă relaxez repede şi-mi las mintea în voia ei. Înapoi la prietenia dintre Camus şi Sartre. Nici nu este de mirare că cei doi nu au putut rămîne împreună. Veniseră spre stînga comunistă din motive atît de diferite. Camus era antifascist pentru că fascismul înseamnă violenţă organizată şi teroare, iar teroarea este copilul monstruos al absurdului. Ca mulţi alţi intelectuali ai vremii, Camus credea că cel mai periculos inamic al fascismului este comunismul, aşa că se plasează, nu fără disconfort, la stînga cea mai radicală. Nu poate rămîne însă în Partidul Comunist, mai ales după pactul Ribbentrop-Molotov, aşa că se desprinde după numai un an de la adeziune. Totuşi, rămîne la stînga. Sartre ajunge la stînga comunistă, obsedat fiind de istorie şi de sensul ei. El devine antifascist pentru că simţea că aşa cere istoria, că acesta este trend-ul, dar ia această opţiune după lecturi şi meditaţii îndelungate. În 1933, cînd Hitler a ajuns la putere, Sartre studia în Germania şi nu a avut nici o reacţie, nici măcar în propriile-i însemnări, nici măcar în intimitate, faţă de ascensiunea nazismului. În toamna lui 1933, Sartre a călătorit la Berlin şi nu avea altceva în minte decît pasaje din Husserl, pe care îl citeşte cu pasiune, zi şi noapte. Este epoca în care Mann şi Adorno părăsesc Germania tot mai nazificată; Sartre e în bibliotecă şi pare că nu vede, nu aude ce se întîmplă în jurul lui. Acolo, în bibliotecă, Sartre a devenit convins că există un sens al istoriei şi, de acolo, a ieşit pe stradă ca să-l afle şi să-şi întindă pînzele în direcţia în care bate vîntul cel mare. Nu era un oportunist în sensul mic, funcţionăresc al cuvîntului. Dar există şi oportunism de mare anvergură, un oportunism în care nu-ţi trădezi principiile pentru mici avantaje,