Urmăresc, din cînd în cînd, jurnalele de ştiri de la televiziunile străine. Pe BBC, un reportaj cu interviuri, luate pe stradă, despre ce-ar trebui făcut pentru a creşte numărul locurilor de parcare în Londra; la RAIUNO, discuţie cu doi fermieri aflaţi la un tîrg de produse agricole. În fine, CNN şi părerile unor newyorkezi despre muzica clasică. În toate cazurile pomenite mai sus, discuţia are loc în stradă sau - în cazul fermierilor italieni - în mijlocul unui spaţiu supraaglomerat. În jurul camerei de luat vederi, e cît se poate de clar, mişună o grămadă de lume. Am un sentiment ciudat: privite fără sonor şi făcînd abstracţie de sigla din colţul ecranului, imaginile pot fi confundate cu cele difuzate de televiziunile româneşti. Şi totuşi, lipseşte ceva. Există un element (or fi mai multe, dar, pentru mine, acesta este cel mai relevant!) care face deosebirea clară dintre ceea ce se filmează şi se vede prin alte părţi şi ceea ce se filmează şi se vede la noi. Nu e vorba nici de cadratură, nici de lumină, nici măcar de fundalul evident diferit în care n-ai cum să confunzi Big Ben-ul cu ceasul de la Universitate. La ei lipsesc puradeii. N-am cum să le spun altfel, termenul e împrumutat, desigur, dar îmi dă senzaţia unui botez reuşit. E o metaforă, fără conotaţii rasiale. E vorba de acei indivizi, adeseori copii, dar nu numai, pentru care camera de luat vederi reprezintă o nesperată şansă de afirmare. Poate, unica. Judecînd astfel lucrurile, în cele cîteva secunde în care "se filmează", puradeii aruncă în lupta cu obiectivul întregul arsenal semiotic de care dispun: zîmbete şterse, scălîmbăieli, înjurături rostite în fugă, degetul mijlociu ridicat lîngă obrazul intervievatului. Din cînd în cînd, printre ei se strecoară figurile sobre ale unor persoane de vîrsta a treia, mereu în aşteptarea unui capăt de frază. Moment în care simt ei că ar putea avea şansa de a r