Zabala ideologica a umorului de dinainte de ’89 zace azi in uitare. Nu si marii comici de atunci, nu si poantele cu „sopirle", nu si verva sarcastica la adresa conducerii. Si totusi, romanul consumator de haz parca nu mai arata la fel.
Regimul comunist, restrictiv politic si pudic, a facut sa prospere umorul aluziv. Dupa revolutie, spunerea lucrurilor pe nume a devenit o practica obisnuita si profitabila pentru cei care fac umor in presa, muzica sau teatru. Citiva dintre ei au participat la o masa rotunda virtuala pe aceasta tema.
Decadenta risului
Cam toata lumea are ceva sa ii reproseze hazului postrevolutionar. Toni Grecu deplinge disparitia aluziei, constatind ca „azi, umorul loveste direct in plex, i-a scazut inteligenta, dar a cistigat in incisivitate si in duritatea manierei de exprimare".
La rindul sau, Horatiu Malaele apreciaza ca „umorul postdecembrist a fost confiscat exclusiv de brigada, iar tematica umbla uluita prin pantalonii oamenilor".
Actorii de revista Alexandru Arsinel si Stela Popescu sint de acord cu colegul lor de breasla: lui i se pare ca, dupa ’89, „s-a dat unda verde vulgaritatii promovate de brigazile artistice", iar ea considera ca „umorul a coborit stacheta intelectual".
Nici graficianul Ion Barbu nu e mai optimist cind constata ca „daca ne uitam la televizor, vedem ca umorul romanesc e cantonat in zonele cu acoperire minima". Mihai Gainusa crede ca schimbarea umorului se poate rezuma intr-un mod simplu: „Inainte de ’89 il aveam pe Bula. Acum, umorul a coborit pina la tipul numit Sula. Desi la grupuri cu pretentii Sula suna ca Riciu".
Coordonatorul colectiei de carte comica „Risul lumii" a Editurii Humanitas , Radu Paraschivescu, vorbeste despre „piramida kitsch a umorului de azi", adaugind ca „de fapt, ii spunem degeaba umor, fiindca e vorba de niste hahaieli gro
