Va mai trece ceva vreme pana cand vom afla amanunte despre ce s-a intamplat cu jurnalistii nostri rapiti si eliberati in Irak. O istorie din care, se pare, vor lipsi tocmai ungherele picante sau sumbre ale afacerii.
Nu vom sti poate niciodata ce cale au urmat cei patru pentru a ajunge acolo, cum au decurs negocierile, ce au primit la schimb rapitorii pentru a-i elibera pe pribegi. Si nici ce a stat in spatele afacerii care, de la un moment dat, incepuse sa produca o adevarata maree neagra pe Dambovita.
Lacunara, plina de necunoscute, istoria rapirii jurnalistilor ramane sursa de invataminte si meditatie pentru toata lumea. Spectacolul uman, de la anuntul rapirii pana la eliberare, s-a petrecut la toate etajele societatii, familie, colegi, scena politica, administratie. Criza a scos la suprafata televizoarelor, la tribuna parlamentului, pe prima pagina a ziarelor, pe langa noblete sufleteasca, mizeria de obicei ascunsa in cutele realitatii.
Dar orice discutie legata de desfasurarea evenimentelor trebuie sa inceapa de la responsabilitate. Ca si in alte situatii, cand aud de responsabilitate, mai toti cei implicati baga capul in nisip. Sefii directi ai celor trei jurnalisti sunt primii care cauta un ungher sa se ascunda cand ii intrebi ce-ai facut pentru a-i impiedica pe subalterni sa intre in gura lupului. Erau pregatiti jurnalistii pentru zonele de conflict? Ei iti spun ca jurnalistii au semnat ca pleaca pe propria lor raspundere. Gresit. Marile firme nu-si trimit jurnalistii in zone de conflict fara un antrenament special, facut de profesionisti. Mai mult, reporterii de razboi trebuie sa faca examene medicale si psihologice amanuntite. Toate acestea costa si taie cheful multora. Scump, dar toti au ajuns la concluzia ca merita. Mai putin sefii jurnalistilor nostri rapiti la Bagdad.
Misterios este si modul in care au ajuns sa locuiasca intr-u
