Criza ostaticilor a avut un sfarsit fericit. Cei trei jurnalisti romani rapiti in Irak s-au intors la Bucuresti nevatamati dupa o detentie de aproape doua luni. Eliberarea lor nu a costat nimic Romania.

Asa cum anunta presedintele Traian Basescu, tara nu a fost obligata sa-si modifice politica externa sau sa plateasca vreo rascumparare ce, odata achitata, ar fi putut deschide "pofte", oriunde in lume s-ar fi aflat cetateni romani. Statul a procedat corect refuzand santajul si gloria apartine presedintelui. Traian Basescu si-a angajat cariera intr-un joc ce se putea dovedi catastrofal. Un alt fel de final l-ar fi terminat ca om politic. Presedintele s-a angajat constient in fruntea "celulei de criza" ce a gestionat afacerea. Basescu putea sa delege altcuiva conducerea negocierilor, chiar daca astfel ar fi fost acuzat de dezinteres fata de soarta unor cetateni romani, de fuga de responsabilitate. Presedintele a ales implicarea in stilul sau caracteristic, oferind detractorilor sansa sa sustina ca isi face propaganda ieftina, ca nu stie sa negocieze, ca se baga unde nu-i fierbe oala. Cei care au afirmat asa ceva l-ar fi facut praf si daca opta pentru detasare. Chiar si dupa final, unii dintre ei au spus ca rezolvarea vine de la Dumnezeu ("Dumnezeu e mare", cum suna sloganul arab) si ca Basescu este oportunist, folosind lucrarea Domnului in interes personal. Au uitat insa proverbul romanesc ca "pana la Dumnezeu te mananca sfintii" si, deci, ca rezolvarea vine dupa lungi negocieri cu acesti "sfinti". Traian Basescu a riscat totusi si a castigat.

Afacerea ostaticilor a fost de la inceput "o afacere tenebroasa". Fata de celelalte rapiri din Irak, ea s-a desfasurat atipic. Firele ei au dus inca din primele clipe in Romania. Cei trei jurnalisti au plecat fara nici o acreditare, cu sponsorizarea "ghidului" lor in Irak, Mohammed Munah, si a partenerului de afac