Pagini inchinate sarbatorii inocentei, pe care o celebram an de an, la inceputul lui Ciresar.
Ciuperca uriasa
Aveam cam opt ani, cand unchiul Mihai cumparase dealul. De mult il tot chinuia un vis: sa faca o casuta, undeva in marginea padurii. S-o faca doar cu mainile lui, cu mainile familiei noastre, fara nici un ajutor din afara. O casuta simpla, din barne, cu o singura odaie - neaparat una singura - unde sa putem veni uneori si sa stam impreuna intreaga familie. Ciudat om, acest unchi Mihai. De ce a vrut sa ridice casuta? Vazandu-l, ai fi zis ca-i un ins incapabil de orice sentiment. Barbat frumos, dar rece, de o severitate care pe multi ii inspaimanta.
Unchiul Mihai era padurar. Unul temut, enervant de cinstit, singuratic. Cateodata, pleca zile intregi prin paduri, fara sa mai stie nimeni de dansul. Innopta in codri, sub cerul liber, singur-singurel. Iar cand se intorcea, nu povestea nimanui nimic din ceea ce i se intamplase acolo, departe...
Avea cam 30 de ani cand cumparase pamantul din geana padurii. O coasta de deal ce se povarneste strasnic spre apa paraului Sandru, atat de abrupta, incat ai fi crezut ca-i imposibil sa construiesti acolo ceva. In vremea aceea, unchiul venea des pe la noi. Sedea pe un scaun din bucatarie, langa fereastra, drept ca o lumanare, si nu raspundea decat intrebarilor care i se parea ca au rost. Ii displaceau copiii alintati, iar eu cam eram. Tin minte ca, de fiecare data cand faceam mofturi la masa, ma sfredelea cu ochii lui scanteietori si-mi zicea atat de serios, incat chiar il credeam: "Ia hai acuma cu mine doua saptamani in padure si-ai sa vezi cum o sa mananci!". Si totusi, dintre toti copiii, numai pe mine ma lua cateodata cu dansul, la plimbari. Haladuiam departe, pe drumuri de tara, pe dealuri inflorite, prin padurile de deasupra orasului. El inainte, sobru, eu la doi pasi in spatele lui. Din
