In Banat, apele se retrag dar deznadejdea ramane. Lipsiti de toata stransura vietii lor, sinistratii asteapta ca cineva sa le puna mana pe umar, sa-i mangaie si sa fixeze un termen sperantei: vor fi ajutati? Isi vor reface rostul si casele ingropate in puhoaie? Pana acum, ceea ce au primit au fost vorbe si fluturari de maini guvernamentale. Nesiguranta prelungeste agonia. Oamenii au nevoie disperata de ajutor.
Tanti Floarea si sala de asteptare
"Era noapte, dar noi nu puteam pune geana pe geana. Bulboana era la usa, da sa intre in casa. Asa urlau cainii, de ti se zburlea parul in cap, si era un vuiet de animale... Cocosii tipau de parca venise pieirea lumii, vacile mugeau, apa crestea si crestea. Iara mai ieseam afara si mai masuram. Eram cu Mariuta, fata mea - ca omul mi-i mort, Dumnezeu sa-l ierte, n-o apucat sa vada prapadul si ce s-alege de casi. In crucea noptii o intrat apa in casa. Ii gata, am zis. Am facut cruce mare - nu ne lasa pe noi Dumnezeu! - s-am scos vacile. Atarna cerul, puteai pune mana pe el, asa valasug greu era deasupra, si-un vant! Si ploua!"
Tanti Floarea isi tine mainile lipite de obraji, intr-un gest al supremei tristeti si al abandonarii. Numai ca deasupra mainilor osoase si deasupra pometilor proeminenti se afla ochii mari, vii, de taranca oteloasa, pe care nimic n-o poate invinge si pentru care, aveam sa inteleg, tot ceea ce s-a petrecut in acele nopti de cosmar, cand cerurile s-au deschis si apele au iesit dintre maluri, n-a fost decat o incercare de la Dumnezeu. "Eram in post", zice, "c-o saptamana inainte de Vinerea mare. Cand apa s-o trecut de genunchii vacilor, le-am luat si le-am dus in cimitir, unde era loc mai inalt si apa nu putea ajunge. Frumusica noastra sta sa fete si atata era de spaimantata de prapad, ca tipa cu glas omenesc. Pe urma m-am intors si-am luat scroafa cu purceii, pe urma iar m-am intor
