de SIMONA CHIRIAC FAST FOOD Orice copil a tanjit macar o data dupa o acadea. Mai intai pentru ca este dulce (iar menirea copiilor, stim cu totii, este de a prefera tocmai ceea ce nu le este recomandat, cum ar fi ciocolata, bomboanele sau inghetata), apoi este distractiv sa tii in mana o acadea si sa o observi in timp ce devine din ce in ce mai mica, scotand la iveala betisorul care o sustine. Iar daca batul are in capat un dispozitiv care scoate zgomote puternice, atunci cand sufli in el, sa te tii... Totul, spre disperarea parintilor si a vecinilor, evident. Nu trebuie sa uitam insa ca si parintii au fost la randul lor copii, asa ca nu au voie sa se supere.
Sa nu credeti ca acadelele sunt o inventie recenta. Se pare ca primii care s-au bucurat de ele au fost copiii din epoca primitiva. Desi acele acadele erau mai rudimentare, se preparau imediat. Nu trebuia decat sa ai un stup la indemana, un betisor si picioare cat mai lungi (va voi explica de ce). Putem sa ne inchipuim cum se proceda: se vara betisorul in stup, mierea se lipea de el si apoi, fulgerator, se scotea betisorul si o luai la goana, ca sa nu te ciupeasca albinele. Mai tarziu, egiptenii au gasit o metoda ingenioasa de a conserva fructele, scufundandu-le in miere. Fructele erau sustinute de betisoare, pentru a fi mai usor de consumat. Si iata cum a luat nastere diversitatea, micii egipteni putandu-si alege aroma preferata. La mijlocul Evului Mediu, acadelele se preparau din zahar. Dar pentru ca acesta era deosebit de scump, acadelele poposeau doar in mainile copiilor din familiile instarite. Si pentru ca toti copiii si-ar fi dorit sa nu se mai termine, zaharul a fost ars, intarindu-se. Betisorul avea si de aceasta data un scop practic: sa nu se murdareasca degetele pofticiosilor. In secolul al XVII-lea, zaharul isi pierde statutul de delicatesa, astfel ca orice copil se putea bucura de aces
