În Franţa de astăzi există un domn, Jean-Jules Verne, cam din generaţia mea (e născut în 1964), care e strănepotul scriitorului Jules Verne. Străbunicii noştri, la rândul lor contemporani, unul în Franţa, altul în Transilvania, îşi plimbau, unul oile din stână-n stână, altul manuscrisele din editură-n editură. N-aş putea stabili care dintre ei era mai fericit. În ce-l priveşte pe domnul Jean-Jules, fiul lui Jacques, fiul lui Michel, fiul lui Jules, el e sigur mai fericit decât mine: a descoperit într-o ladă care se credea că e goală, căreia i se pierduse, în plus, şi cheia, un manuscris al străbunicului său, Paris au XX-čme sičcle, în timp ce eu am descoperit, tot într-o ladă, doar un plic mare de piele cu câteva scrisori trimise de străbunicul meu cioban către bunicul meu doctor. Să ne ocupăm deci de străbunicul fericitului Jean-Jules şi de Parisul lui.

În 1863, tânăr de 35 de ani, Jules Verne îi încredinţează manuscrisul unui nou roman (după Cinci săptămâni în balon) lui Pierre-Jules Hetzel, editorul care-l descoperise şi-l publicase. La 49 de ani, acesta avea experienţă de revoluţionar, pe care o plătise cu exilul şi averea, precum şi experienţă de editor, pe care o dobândise cu Balzac, cu prietenul său Alfred de Musset, cu Hugo, dar şi cu o colecţie destinată adolescenţilor. (Hetzel scria el însuşi, semnând cu pseudonimul P-J. Stahl). După un roman în care eroii nu călătoresc nici pe Pământ, nici pe mare, ca în toate cărţile precedente, ci zboară prin aer timp de cinci săptămâni, editorul primeşte de la autorul abia lansat o a doua carte, de pură anticipaţie, care se petrece în Parisul anului 1960, adică în oraşul în care se va naşte generaţia strănepoţilor. Dacă în primul roman Hetzel simţise imediat talentul, originalitatea şi, de ce nu, succesul, a doua carte părea scrisă de alt om: personaje terne, un bibliotecar sărac, un profesor de retori