Deşi complet diferiţi din multe puncte de vedere, diferiţi ca generaţie, diferiţi ca experienţă personală şi istorică, diferiţi ca prezenţă imediată şi ca dinamică în mediul social, Horia Bernea şi Ioana Bătrânu percep similar provocările picturii şi înţeleg la fel natura acesteia ca experiment de limbaj şi ca probă existenţială.
Puţini oameni, dacă există cumva şi aceia puţini, au reuşit, în vasta confuzie de după 1990, asemenea lui Horia Bernea, să construiască atît de profund şi de trainic, de la instituţii morale, cum a fost aceea a atitudinii sale publice, la instituţii naţionale, cum este Muzeul }ăranului Român şi pînă la instituţia artistică, aceea pe care o reprezenta el însuşi, de o enormă amplitudine şi de o comparabilă profunzime. Personalitate cu o certă şi naturală vocaţie enciclopedică, el reface, într-un anumit fel şi într-o severă sinteză, istoria generală a picturii, dar şi aspiră, în acelaşi timp, la definirea unei imagini globale a lumii. Caz unic în pictura noastră, şi nu doar în cea contemporană, de continuitate lăuntrică şi de permanentă mobilitate exterioară, el a reuşit să traverseze cam toate experienţele majore ale genului. Insă în paralel cu investigarea picturii sub raportul limbajului, al tehnicii şi al instrumentarului, Bernea încearcă şi decodarea imaginii ca metaforă a creaţiei înseşi. Intre procesul de cristaliazare a obiectului plastic şi traseele devenirii, în general, pictorul descoperă şi afirmă existenţa unei solidarităţi intime, naşterea formei din magma cromatică transformîndu-se, astfel, într-un comentariu asupra naşterii pur şi simplu. Dar pentru a urmări acest traseu de la virtualitate la existenţă, de la materia indiferentă la sens, Bernea răstoarnă chiar şi istoria picturii. El nu porneşte de la observaţia şi aproprierea unei lumi deja constituite, aşa cum sugerează o îndelungă istorie a mimesis-ului, ca