Cand s-au scarpinat mai atent lucrurile, s-a constatat ca, de fapt, controversatul abonament la gaze a fost cerut nu propriu-zis de Uniunea Europeana – care reclamase doar cresterea tarifelor pentru a se acoperi costurile, fara a indica vreo modalitate –, ci a fost pretins de cumparatorii german si respectiv francez ai distributiilor de gaze, fiind clauza in contractul de privatizare.
Cum a putut accepta partea romana asa ceva nu se stie, pentru ca acest abonament nu era altceva decat un cadou nemeritat facut celor doua companii, cu care acestea puteau, fara vreo investitie sau vreo restructurare, sa recupereze, in numai cateva luni, sumele, si asa derizorii, cu care au cumparat distributiile de gaze din Romania.
De fapt, nu mai era nevoie de episodul abonamentului la gaze pentru a se concluziona ca, in privatizarile din Romania, s-a intrecut orice masura.
In cea mai mare parte, privatizarile majore din Romania nici nu sunt privatizari, ci transferuri din posesia monopolista a statului roman in posesia monopolista a unor state straine: RomTelecom (catre statul grec prin OTE); Distrigaz Sud (catre statul francez, prin Gaz de France); Electrica Banat si Electrica Dobrogea (catre statul italian, prin ENEL); Electrica Oltenia (catre statul ceh prin
CEZ). Nici OMV, cumparatorul Petrom, nu este vreo companie tocmai privata, statul austriac facand jocurile prin pozitiile detinute in concern.
Nici o tara din regiune nu si-a privatizat compania petroliera cu un investitor strategic, adica pierzand orice control.
Atat Ungaria, cat si Polonia sau Austria, nemaivorbind de tarile vest-europene, au facut-o cu investitori de portofoliu, pentru ca actionariatul sa ramana diseminat, iar statul, cu anumite participatii (chiar daca aparent sau real minoritare), cu care sa poata avea totusi un cuvant de spus.
@
