Un veritabil "om - orchestră" al literelor româneşti din interbelic, Mihail Sebastian se păstrează în memoria culturală mai ales prin latura "sentimentală", ca autor dramatic şi, mai vag, ca romancier. Inteligenţa tehnică, lucidă şi mlădioasă a eseistului, a criticului literar ori a foiletonistului de cursă lungă, face mai degrabă obiectul unei ofrande "reci", al unei datorii oculte către inexigibilul oricărui destin literar. Născut în Brăila tuturor încrucişărilor de neamuri (români, greci, evrei, bulgari, turci, sîrbi etc.) la 8 octombrie 1907, moare într-un stupid accident rutier din plin centrul Bucureştiului la 29 mai 1945. Remarcat de filosoful Nae Ionescu cu prilejul tezei de bacalaureat, dunăreanul Iosef Hechter devine, la nici 20 de ani, dîmboviţeanul Mihail Sebastian, student la Drept şi condeier incisiv la Cuvîntul, alături de Perpessicius, Ion Vinea, Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Ceea ce impresionează este maturitatea cu care impune clarificări: "Nu există confuzii inocente. Toate sînt corupătoare." - va nota el, exigent şi memorabil, în ciuda faptului că se declarase din capul locului un adversar al "formulelor fericite". Anii petrecuţi în Franţa pentru pregătirea doctoratului în Drept adaugă un definitiv accent european culturii sale, oricum de mare complexitate şi acurateţe. Între nebuloasele polemice stîrnite de apariţia romanului De două mii de ani, compus în stilul confesiunii totale după model Gide, se detaşează vocile libere de prejudecăţi ale lui Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, critici preocupaţi doar de realizarea estetică a prea sincerei "descărcări personale". Cel din urmă surprinde perfect cadrul şi îl expune cu înţelegere: "Cazul său este o realitate şi nimic mai mult. Realitate complexă, cu unele fibre în ereditatea ebraică, cu altele în peisajul şi ambianţa morală munteană, iar cu altele în cultura franceză, cazul să