Radu Cosaşu, Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu sau Traian Ungureanu sunt câteva nume pe care şi noi, elitiştii care scriem la reviste culturale, predăm literaturi la universităţi sau fişăm teoriile postmodernităţii pentru sofisticate doctorate, îi savurăm săptămânal în "Gazeta Sporturilor". Două motive explică, în general, audienţa ridicată a acestor editorialişti de sport. În primul rând, sunt foarte informaţi. Cunosc în amănunt istoria sportului, personajele ei, vorbele de duh rostite de eroii cu sau fără ghilimele ai sportului. Secundo, scriu înnebunitor de bine. Cei deja menţionaţi sunt mai mult decât nişte jurnalişti cultivaţi, sunt scriitori în deplinul înţeles al termenului. Ascultaţi-i pe comentatorii de fotbal, priviţi ştirile sportive de la TV, citiţi la întâmplare paginile de sport ale cotidianelor şi veţi vedea ce jale e, altfel, în lumea jurnaliştilor sportivi de la noi. Vorbesc numai în clişee, sunt plaţi şi fără personalitate, în fine, nu au pasiune pentru sport şi nici minima conştiinţă etică din moment ce ne servesc zilnic acelaşi ghiveci aţos, imoral de necomestibil, mestecând emisiuni în şir cu Becali "Oierul-din-Maybach", Meme "Mardeiaşul", Pinalti "Folcloristul", Dinel "Nostalgicul Comunist", Borcea "Butelistul" şi alţi dubioşi din mahalaua sportului care insultă zilnic limba română şi fineţea costumelor pe care le poartă şi al căror exclusiv atribut e banul. Câştigat la fel de dubios.

Radu Paraschivescu este un scriitor faţă de care critica literară are câteva datorii de plătit. Pentru că discreţia lui şi pasiunea pentru literatura străină din care traduce la greu nu îl vor face niciodată mai puţin decât este, adică unul dintre cei mai buni prozatori români contemporani. Cu scriitori precum Radu Paraschivescu, Ioan Lăcustă şi Răzvan Petrescu, alţi scriitori care îşi văd de treaba (şi de literatura) lor cu un profesi