La şaptezeci şi cinci de ani, lui Ion Iliescu par să i se scufunde toate corăbiile: pe cât nu-l vrea Partidul, pe atât îl vrea Parchetul! Unul câte unul, vechii ciraci se leapădă de el, care ca de Satan, care ca de Căpcăunul gata să înghită partidul. Deocamdată, fiii (ne)naturali ai lui Iliescu - Năstase, Geoană şi ceilalţi paricizi - se mulţumesc să rămână în defensivă. O defensivă care, presimt, va dura destul de mult. Nu de alta, dar ei ştiu foarte bine că, atunci când vrea, Iliescu poate fi mai puternic decât Procuratura. Spre deosebire de aceasta, el chiar e capabil să producă probele îmbogăţirii acelor "lideri dispreţuitori care au acumulat averi uriaşe". Din acest punct de vedere, soluţia convenabilă pentru multe căpetenii ale PSD-ului ar fi dispariţia fizică a fondatorului fesenist. Problemele cardiace din ultima vreme sună, probabil, ca nişte cozi de vioară în urechile pesedeilor fruntaşi.
Nu doar şefii cei noi simt o enormă jenă la rostirea numelui "Iliescu". Din închisoare, Miron Cozma a abandonat, în fine, tăcerea, rostind câteva adevăruri demult aşteptate despre rolul "Zâmbăreţului" în cotonogelile din 1990 şi 1991 pe baze de ciomege minereşti. Pentru prima oară în anii - deja mulţi - de închisoare, "luceafărul huilei" a aceptat să deschidă gura în legătură cu întunecatele evenimente care-au trimis România în rândul societăţilor primitive. Ţine doar de voinţa şi abilitatea oamenilor din Parchet de a face lumină până la capăt. Dacă tehnica tergiversării va funcţiona şi în acest caz, încă una din şansele ca societatea românească să se spele de păcate se va irosi. Pentru totdeauna.
Ridicarea vălului de pe atrocităţile petrecute sub regimul Iliescu ar conţine şi un binevenit aspect didactic: garanţia că în viitorul previzibil astfel de lucuri nu se vor mai întâmpla. Orice şef de stat, orice ministru de Interne, orice lider extr
