"Cu ce te ocupi?", o întreb eu pe o scriitoare nemţoaică de vreo douăzeci şi ceva de ani cu doar un volum publicat, după ce am făcut cunoştinţă şi am schimbat cîteva fraze. "Păi, scriu", îmi răspunde ea nedumerită. "Bun, am înţeles. Dar ce meserie ai?" "Scriitoare. Nu e de ajuns?" "Eu te întrebam din ce îţi cîştigi existenţa. Te ajută părinţii?", insist eu. Tipa se uită la mine ca la unul picat din Lună: "Nu mă ajută nimeni, sînt pe cont propriu. De ce să mă ajute?". La începutul şederii mele în Germania, cum cunoşteam un scriitor, discuţia de mai sus se repeta întocmai. Pînă mi-am dat seama că legenda conform căreia Germania este raiul scriitorilor este cît se poate de adevărată. Al scriitorilor de limbă germană, desigur. La noi, nici măcar cel mai mare scriitor român în viaţă nu poate trăi numai din ce scrie. În alte ţări din Europa, trăieşti de pe urma scrisului, numai dacă eşti foarte cunoscut şi ai vînzări mari. Ei bine, în Germania, e un loc sub soare pentru orice scriitor şi nimeni - că e mic sau mare, celebru sau necunoscut, popular sau ermetic - nu duce grija zilei de mîine. Există o mie şi una de stipendii oferite de ministerele Culturii din fiecare land, de fundaţii private sau de administraţiile locale (de exemplu, poţi fi făcut "scriitorul oraşului X", asta însemnînd că, timp de un an, primeşti de la municipalitate un salariu lunar

gras, singura ta obligaţie este să vii în cursul acelui an în oraşul respectiv de patru sau şase ori şi să ţii cîte o prelegere despre literatura pe care o faci - vreo două în faţa elevilor, alte două în faţa studenţilor şi cam atît). Există, în plus, acel sistem de lecturi publice (Lesung), care are o amploare neîntîlnită în nici o altă ţară. Scriitorul vine în faţa unui public plătitor - un bilet costă zece euro -, citeşte timp de o oră din cărţile deja apărute pe piaţă, oamenii îl ascultă cuminţi, la sfîrşit îl