C înd vorbim de poluare, ne gîndim la gazele care ies pe ţevile de eşapament ale maşinilor, din coşurile fabricilor de ciment, ale combinatelor chimice sau ale celor de prelucrare a minereurilor metalice. Ne mai gîndim la Roşia Montană, la haldele de steril din zone miniere sau la celebrele, de acum, lacuri de decantare. Alţii şi-au rezolvat problemele astea de cîteva bune zeci de ani şi se ocupă de lucruri mai subtile. De exemplu, de aşa numita poluare luminoasă. Adică de lumina provenită din iluminatul public care se îndreaptă în sus şi creează un adevărat halou în jurul marilor oraşe. Specialiştii spun că felinarele de pe stradă ar trebui construite şi orientate în aşa fel încît să lumineze spaţiul de sub ele, nu şi cel de deasupra. Unele studii arată că în Bucureşti, 30% din energia destinată iluminatului public se pierde prin acest fenomen. Ceea ce ar însemna vreo 250 de mii de euro, pierdere anuală. În afara acestor pierderi, care pînă la urmă pot părea inevitabile, pe cine deranjează că nu este luminată doar strada, ci şi cerul? Pe astronomi. Ei sînt şi autorii celor mai multe studii în domeniu. Unele imagini din satelit arată că poluarea luminoasă cea mai mare din România se înregistrează în zonele Bucureşti, Ploieşti, Tîrgovişte. Urmează regiunea Sucevei şi litoralul (în timpul verii). Problema ne pare un moft. O ciudăţenie ne pare şi cînd auzim că locuitori din preajma Londrei dau frecvent în judecată

municipalitatea oraşului, pentru haloul de lumină ce se degajă noaptea şi despre care susţin că-i deranjează. Curios ni s-a părut şi cînd am aflat că doi înalţi prelaţi de la Vatican, directori ai postului Radio Vatican, au fost, pur şi simplu, condamnaţi la închisoare, pentru poluarea electromagnetică produsă de emiţătoarele acestui post. Nu e chiar o glumă pentru că depăşirea unor baremuri ale cîmpului magnetic în zone populate poate face, se par