Şi-a edificat muzica savantă a ultimelor decenii formele-i specifice? S-a întrupat ea oare în configuraţii, siluete, profiluri ori în tipare, modele, calapoade, şabloane lăuntrice proprii, în stare să le articuleze şi să le motiveze sintagmatic? Exceptînd cîteva răzleţe preocupări de edificare a unor structuri formale solidare acelor categorii sintactice recuperate, revigorate, emancipate (de pildă, cazul notoriu al eterofoniei, căreia Ştefan Niculescu i-a conferit posibile contururi arhitectonice imanente: heteromorphia, formantul, sincronia), aventura muzicii savante contemporane s-a rezumat la defrişarea unor zone ale insolitului acustic predilect în ordinea timbralităţii, a anvelopelor sonore, escamotînd adoptarea unor scheme formale intrinseci şi favorizînd astfel adaptarea unor entităţi arhitecturale extrinseci, prin delapidarea şi deturnarea formelor consacrate şi datate. Muzicile spectrale, chiar cele seriale, ca să nu mai vorbim de creaţiile concrete ori conceptuale, au mizat pe un centru de interes substanţial şi nu pe unul formal, fiind distilate şi re-întocmite organizări frecvenţiale, raporturi de durate, intensităţi, moduri de atac, direcţionări de obiecte şi evenimente sonore, adaosuri de bruioane ideatice, în acelaşi timp însă nefiind întemeiate noi perspective arhitectonice capabile să susţină galeriile şi abatajele ivite din succesivele şi obsedantele excavări ale materiei muzicale. Muzica spectrală (sau acustică), a armonicelor naturale - prin relevarea şi revelarea intimităţii sunetului, a microcosmosului acestuia, în faţa căreia compozitorul nu poate decît să observe şi, eventual, în cazurile cele mai fericite, să discearnă - se situează în zodia naturismului, opus umanismului, ce îşi pune pecetea pe orînduirile tonale, seriale şi modal-artificiale. Lumea armonicelor, livrată fie în dispoziţii imprevizibile, fie după modele selectiv-elective