Pe toţi ne întîlneşti într-un fel sau altul. Medic, profesor, student, muncitor, ţăran. "Ameţiţi", "dezamăgiţi", "ciudaţi", "rataţi". Pe tineri îi vezi zilnic şi le citeşti în ochi ideea genială: "Plec unde-oi vedea cu ochii!". Poate mă vezi pe mine, cititorule, şi habar nu ai că am 22 de ani şi mă bate un gînd de ducă mai des decît poate aş respira. Dar rămîn. Ei însă au "plecat". Într-un fel sau altul.

"Ameţeala" Dacă ai fi intrat în camera lui Liviu, acum doi ani, ai fi zis că stau cărţile de medicină şi SF să se prăvălească în capu-ţi înainte de a mai apuca să faci un pas. Că ai să te împiedici de cablurile de la toate chichiţele periferice ale calculatorului ce zbîrnîia a Boeing, de fîşia subţirică de mochetă de cămin sau ai să aluneci pe linoleumul de un verde murdar şi ai să-ţi rupi gîtul de patul metalic. Şi de cam atît. Pentru că, în afară de un frigider şi cele enumerate mai sus, camera căminului din "Codrescu" era goală şi deschisă înspre lumina ce răzbătea prin teii de sub geam. Din spaţiul ăsta spartan, chirurgul ortoped în vîrstă de 28 de ani iţea un plan. Unul care să-l poarte pînă în Olanda, de unde viaţa părea a da cu plus. Străinii îl refuzau în mail-uri elegante cu we are sorry to inform you, rînd pe rînd, el trimitea răspunsuri de regret. "Ştii, aş face orice altceva decît Medicină. Numai să plec." - şi-şi mai turna un gît de vin primit încă prin pachet "e de la mama, de acasă", de la Bacău. "Cercetarea în polimerizarea celulozei" părea mai apetisantă decît să "tragă de oase". Spitalul îl "obosea", anii de facultate grei nu păreau a-l fi răsplătit cu nimic. Decît poate cu fosta nevastă care l-a lăsat după şase ani petrecuţi împreună. Pentru că el s-a trezit să-i spună "ori pleci cu mine, ori ne despărţim". Femeia l-a întrebat încă o dată, cu lacrimi în ochi, înainte de a semna actele de divorţ, dacă ştie ce face. El a mers pînă la capă