Les antimodernes (Gallimard, 2005): o masivă carte (450 de pagini, în formatul mare al Colecţiei "Bibliothèque des idées") în care Antoine Compagnon reconstituie tradiţia antimodernă în cultura franceză, de la Joseph de Maistre la Roland Barthes. Autorul este, astăzi, un reprezentant proeminent al teoriei literare. A avut un parcurs atipic. Absolvent al Şcolii Politehnice, s-a "convertit" la structuralism în anii '70, a luat apoi distanţă şi s-a consacrat unor savante cercetări de istorie şi teorie literară. E specialist în Proust, în Montaigne şi Thibaudet, este profesor de literatură la Sorbona şi la Universitatea Columbia, va preda curînd la Collège de France. Atras de istoria ideilor şi de legăturile dintre cultură şi politică, a publicat mai multe studii pe aceste teme, dintre care Cinci paradoxuri ale modernităţii a fost tradus şi în româneşte. Termenul antimodern a fost folosit în anii '20 de Charles Du Bos şi Jacques Maritain, după care a intrat în umbră. Ideea lui Compagnon este că antimodernii s-au născut în chiar sînul modernităţii, ei fiind totodată moderni, sau, oricum, moderni fără voia lor. Cazul emblematic este cel al lui Baudelaire. Antimodernii sînt victime ale istoriei şi întreţin o relaţie specială cu moartea, melancolia şi dandysmul (Chateaubriand, Baudelaire, Barbey d'Aurevilley etc.). Geniul antimodern s-a refugiat în literatură, o literatură a cărei rezistenţă ideologică este inseparabilă de îndrăzneala literară. Fenomen paradoxal observat încă de Thibaudet: Franţa s-a orientat către stînga, dar marea ei literatură a rămas "de dreapta" sau măcar antimodernă (la numele deja citate îi putem adăuga pe Flaubert, Proust, Valéry, Gide, Claudel, Péguy, Colette şi mulţi alţii). O literatură care a rezistat în faţa dogmei progresului, a raţionalismului, a cartezianismului, a prestigiului Luminilor şi a optimismului istoric. Compagnon merge pînă