Îi înţeleg din ce în ce mai bine pe aceşti tineri confraţi care nu vor să mai audă de o Uniune a Scriitorilor. Argumentele lor nihiliste, antimatusalemice, pe cît de anticomuniste, antibirocratice, de nu chiar antibiotice nu mă indignează şi nu mă intimidează; nu le pot opune decît experienţa mea limitată la cei 44 de ani de cînd sînt membru al acestei Uniuni, plus o intimitate: nu pot trece peste aceşti 44 de ani din cauza unui sentiment la fel de narcisiac ca al acelora care nu au împlinit nici 4 ani de viaţă literară. Indiferent de ce scrie în buletin, fără narcisism nu sîntem scriitori. Deci: în 1961, m-a sunat Fănuş Neagu acasă: "Băi, vino urgent la Uniune, să-ţi ridici carnetul de membru!". Ce carnet? Nu făcusem nici o cerere de primire - abia ieşisem din interzicerea pentru "adevărul integral" şi începusem "să fac Bicazul, să bat şantierele" pentru ca "să nu te dea lumea mort" (sfatul lui Lucian Raicu) plus ideea lui Goya (ca să fii artist, trebuie mai întîi să exişti!) plus datoriile mele morale şi materiale faţă de o mătuşă care mă ţinuse pe gratis cu casă, masă, cerîndu-mi doar "ţinută"... Nu publicasem decît o carte despre hidrocentrala de la Bicaz, intitulată: Lumină! (Bogza mă întrebase crud: "De ce nu i-ai zis Băşină?), dar Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii, avusese o idee mare: ca să reziste la presiunile unor contestatari de calibrul lui Stancu, Jebeleanu şi Cicerone Theodorescu, a adus în Uniune o masă electorală de tineri scriitori, "harnici şi talentaţi", pe care spera să se poată baza în orice alegeri; ţin minte că am intrat în Uniune cu Blandiana, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, cu Fănuş şi cu Ţic al meu, de care în orice articol ideologic eram legat la exemple de "negativişti nocivi" (deşi eu eram un idilic, mamă-mamă...). Ce mi-a dat Uniunea? În primul şi primul rînd, o hîrtie cu antet prin care puteam solicita de la Spaţiul Locativ o căm