Comunismul a existat. Chiar dacă, din perspectiva stării de normalitate de astăzi, pare greu de crezut, românii au trăit, pînă în decembrie 1989, într-un regim care oferea absurdului cotidian explicaţii ştiinţifice şi în care ticăloşia cinică a cîtorva transformase în coşmar viaţa a milioane de oameni. Cozi interminabile pentru hîrtie igienică şi labe de pui, cinci ouă, o jumătate de pachet de unt, o sticlă de ulei şi cîteva sute de grame de salam pe lună, distribuite pe cartele, oprirea curentului, inclusiv în lunile de iarnă, între orele 18-20 (cînd era suficient de întuneric afară pentru a nu mai vedea nimic şi suficient de devreme pentru a nu putea să te culci), două ore zilnice de "program TV", alcătuite exclusiv pe baza agendei de lucru a cuplului conducător, avorturi ilegale care se puteau încheia cu închisoarea (pentru doctor) sau moartea victimei (deseori ambele), mită generalizată, şefi inculţi, dar aroganţi şi abuzivi, secretari de partid şi agenţi de securitate care îţi controlau în chip orwell-ian prin toate cotloanele vieţii intime. Acesta era climatul ubuesc al ultimilor ani de "domnie" ai lui Nicolae Ceauşescu şi noi toţi ne-am adaptat şi am trăit în logica absurdă a acelor ani. Fiecare s-a descurcat cum a putut: unii au descoperit eficacitatea linguşelii şi a obsecviozităţii în promovarea socială şi asigurarea bunăstării materiale, alţii au ascultat emisiunile postului de radio "Europa Liberă" cu sentimentul că în felul acesta comit un act de rezistenţă, se opun regimului. Cei mai mulţi se tîrau prin viaţă pur şi simplu. Renunţaseră de mult să-şi mai pună întrebări despre ceea ce li se întîmplă. Ticălosul, idealistul, linguşitorul, fanaticul, cinicul, generosul, laşul, revoltatul, contemplativul, filozoful, artistul, activistul, securistul, deţinutul politic, principialul, resemnatul, învinsul, toţi au avut locul lor în visul urît care a durat m