Românii nu au fost mari duelişti. Dimpotrivă. Ceva din structura psihică a românului l-a ţinut departe de practica duelului. Fără să facem abuz de psihologii naţionale şi de stereotipuri etnice, trebuie să admitem că despre român se spune că ar fi "iute la mînie", că ar avea un caracter impulsiv. Dar pe cît de repede se mînie, pe atît de repede îi trece supărarea, nefiind resentimentar. Or, duelul este o acţiune a cărei dinamică nu are de-a face cu spontaneitatea. Există principii riguros stabilite de cutumă şi de coduri scrise care permit, impun chiar, provocarea la duel. Urmează apoi pregătirea rece, de rutină: alegerea martorilor, a locului şi a momentului de desfăşurare a duelului, alegerea armelor şi a condiţiilor (cîte focuri de armă, de la ce distanţă, cine începe ş.a.), asigurarea asistenţei medicale, ascunderea de ochii autorităţilor etc. Spontaneitatea care ar putea fi asociată primului gest, de aruncare a mănuşii, este mult depăşită. Ceea ce prevalează net este simţul onoarei, spiritul cavaleresc.
Nu mă refer aici la "duelul judiciar" (iudicium duelli), o acţiune cu caracter ordalic, care face apel la instanţa divină. Acest tip de "judecată divină" a fost practicat mai ales în Europa catolică, începînd cu secolul al XII-lea. În Transilvania iudicium duelli este atestat pînă în secolul al XVII-lea, cu toate că în 1486 a fost interzis temporar de Matei Corvin (care îl permitea doar între militari) şi în 1492 de Vladislav II. Instanţa (laică, nu ecleziastică) hotăra data şi locul duelului prin al cărui rezultat se exprima "voinţa divină" în pricini penale şi civile. Părţile adverse se înfruntau personal sau (cînd era vorba de clerici, femei sau mari feudali) prin reprezentanţi. În Moldova şi }ara Românească "duelul judiciar" nu a prea fost practicat şi nu este atestat în ius valachicum. Totuşi, în documente folclorice au supravieţuit unele e
